Uneori simt nevoia să protestez. Aşa îmi place mie, aşa îmi stă bine.
De exemplu, de vreo trei ani protestez îmoptriva pantalonilor, în consecinţă, în această perioadă m-am îmbrăcat numai în fuste, inclusiv în timpul gerurilor ălor mari din timpul iernii. De ce? Era o manieră de a mă feminiza, de a acordă laturii mele feminine importanţa pe care o merită.
De asemenea, protestez împotriva oamenilor care se plâng că munca le acaparează viaţa, dar în acelaşi timp nu fac nimic ca să schimbe acest lucru şi mai protestez împotriva oamenilor care se distrează mereu la fel, adică ies în oraş şi beau, acostează specia cealaltă (muieri sau bărbaţi după caz), merg în cluburi şi dansează sau în Vamă, iarăşi, după caz. Aceeaşi formă de distracţie, ovăr end ovăr şi nimic în plus, o manieră de tembelizare socială pe care o acceptă fără să se gândească.
Mai protestez şi împotriva tinerilor care îşi învârt viaţa în jurul şcolii, astfel încât la terminarea liceului nu au la activ decât zeciuri la română şi aceeaşi notă la purtare, iar la terminarea facultăţii au cel mult nişte experienţă la vreo slujbă oarecare. Îi acuz pentru că nu sunt în stare să iasă din formele sociale, valabile pentru toată lumea, de organizare a vieţii. Cred că ei nu au viaţa lor proprie ci au o viaţă similară cu a tuturor celorlalţi si mai cred asta este principala cauză pentru care sunt mediocri.
Protestez împotriva celor care la două cuvinte în româneşte scot un cuvânt în iengleză şi împotriva celor care nu scriu cu diacritice. Nu sunt naţionalistă, din contră ma consider un pic franţuzoaică, un pic peruancă, însă cred că identitatea ar trebui asumată până la capăt.
Protestez împotriva celor care nu au făcut niciodată niciun voluntariat în viaţa lor şi care, în general, au impresia că banii sunt rezolvarea fiecărui ideal sau vis. Protestez împotriva lor cu tărie şi cu zbierături, chiar dacă nu am argument decât propria-mi viaţă la întrebarea retorică: ” păi dacă nu ai bani, ce faci?”.
Protestez împotriva bărbaţilor care nu vor să se însoare chiar dacă unii dintre ei s-au logodit de mult cu propria slujbă unde petrec mai mult timp decât ar petrece cu soţia dacă s-ar însura. Protestez împotriva lor pentru că au acceptat concubinajul, adică tot ceea ce implică o căsătorie (stat împreună, burtică plină de mâncărica făcută cu drag de muiere sau de la fast fudul eurist etc.), se comportă ca nişte oameni căsătoriţi, adică nu înşeală, sunt afectuoşi şi sinceri, însă nu au ei chef să facă toate astea legal. Nu cred că le e teamă de hârtia de la starea civilă ci doar nu vor să îşi asume responsabilităţi pe termen lung. Şi, în plus, dacă în viaţă trebuie să încerci cât mai multe experienţe, am putea să includem şi căsătoria aici, iar dacă nu o să meargă, va fi o experienţă ratată. Dar dacă o să meargă?
Protestez împotriva celor care se uită numai la filme americane. Este, evidnet, o formă de limitare. În plus, sunt atât de obişnuiţi cu mecanismele cinematografiei americane, cu ritmul lor, cu poveştile pe care le spun, încât nu mai sunt în stare să aprecieze alt fel de viziuni cinematografice. Şi totuşi, nu sunt absurdă. Există si filme americane bune.
Protestez împotriva celor care vânează mărcile. Adică haine de marcă, lucruri de marcă etc. Mărcile sunt o idioţenie. Nu au nimic în comun cu calitatea unui obiect, sunt doar marketing. Şi, o, da, protestez îmopotriva oamenilor deştepţi care îşi folosesc creativitate pentru a vinde. Mi se pare cea mai simplă formă de prostituare intelectuală.
Protestez împotriva televizorului. Nu mă uit decât o dată pe săptămână şi atunci cinci minute. Simt că mă acaparează total, că i-a acaparat deja pe cei din jur. Simt că viaţa urmărită la televizor este mult mai uşor de trăit decât propria viaţă şi nu vreau să mă mulţumesc cu senzaţii de mâna a doua.
livihuca a zis,
mai 22, 2008 la 8:38 AM
ma vio, protestul e un lucru bun. da nu trebe sa isi aleaga fiecare ce ii place si ce ii trebuie, dupa… na, nivelul si cheful fiecaruia? hmm, io zic ca daca nu ma tarasc si pe mine cu ei sa vanez marci totu e bine si vesel:) nici mie nu-mi plac, da pentru ca nu-mi plac nu fac ce fac ei. da daca lor le place, acu chiar sa le dam in cap? fiecare invata in ritmul lui ce e bine si ce nu. nu inteleg de ce protest – ca nu cred ca trebe neaparat sa ne excludem unii pe altii, lumea e mare:)
coron!
violetaneamtu a zis,
mai 22, 2008 la 8:50 AM
Păi aşa cum spunem în introducerea postului, mie îmi vine să protestez câteodată. În general, nu judec oamenii, încerc să-i înţeleg aşa cum sunt, dar din când în când am chef să protestez.
1calator a zis,
mai 24, 2008 la 12:22 PM
nu e chiar totu’ bine şi vesel, doar pentru că ăştia care aleargă după mărci nu ne târăsc după ei. agresivitatea poate fi şi indirectă. noi nu îi excludem.. asta ar fi chiar tare..să îi excludem NOI pe ei
..mai degrabă te trezeşti tu exclus dacă nu aderi la opinia “care trebuie”. dar, mă rog, aşa e de când lumea.
violetaneamtu a zis,
mai 26, 2008 la 6:10 AM
eu, oricum, protestez împotriva lor, dar dacă văd că nu îi interesează (şi nu o să îi intereseze) am să-i exclud de nu să văd. am zis.
gabi a zis,
mai 27, 2008 la 10:44 AM
Treaba cu televizorul… Ce jurnalist se uita la televizor mai mult ca un om obisnuit? Si chestia aia cu senzatii de mana a doua se numeste traire vicariala. Si probabil ca are rostul ei in acest univers. Altfel nu ar exista.
Cele mai multe filme americane pe care le’am vazut le uit repede. Ele sunt previzibile pentru ca au aceeasi structura. Si au cam aceeasi structura pentru ca sunt comerciale. Producatorii nu vor sa isi asume riscuri prea mari investind intr’un film contracurent.
Apropo de branduri: ele nu iti ofera doar un produs ci un stil de viata. E parte din strategia lor. Daca nu ai fi admirat sau acceptat intr’un cerc prin cumpararea unei imagini personale s’ar duce de rapa multe companii.
E greu sa te insori. Mai ales ca sunt atatea femei pe care nu le’ai cunoscut inca. SI rata divorturilor e asa de mare… Dar cred ca orice barbat stie, in adincuri, care e aleasa cand o vede.
violetaneamtu a zis,
mai 27, 2008 la 10:54 AM
e, na, ştie pe dracu. eu am exemple o grămadă de perechi care, iniţial, nici măcar nu erau îndrăgostiţi, dar au ieşit împreună din variate motive (aveau nevoie de cineva, era mai simplu şi mai accesibil etc.), iar mai târziu au ajuns să se îndrăgostească, să se căsătorească şi să fie fericiţi….şi probabil urmează divorţul:)
nee…asta cu aleasa şi alesu e discuţie lungă. mai bine o dezvoltăm la pomu ăla de care ziceai:)
livia a zis,
mai 29, 2008 la 2:45 AM
asta cu excluderea tine si de tine. ca aia nu te pot exclude, adica nu te pot face sa te simti exclus, daca tu nu iti doresti sa faci parte din cercul lor. si daca iti doresti inseamna ca, na, totusi ai gasit tu ceva frumos la ei si nu mai sunt baieti rai. nu mi s-a intamplat sa sufar pentru ca niste oameni, langa mine, vorbesc chineza si eu nu, de exemplu. pur si simplu chineza nu face parte din mine, de-aia nici n-am ce sa zic de ea, nici bun nici rau. sigur, daca oamenii aia s-ar fi sfatuit in chineza cum sa ma lege de linia de tramvai si sa ma gadile la talpi cu o pana de strut, mmmmda, era ceva. ideea e ca nu poate sa te excluda nimeni dintr-un mediu in care tu nu ai chef sa intri.