Dimineaţa, din reflex, aprindem radioul sau televizorul pe un post de muzică, ascultăm muzică la căşti în metrou, când conducem sau când navigăm pe internet. Cu destulă inconştienţă am redus muzica la un simplu zgomot de fond care ne însoţeşte negreşit în fiecare întreprindere dintr-o zi.
Once ne arată că trebuie să reîncepem să ascultăm muzică doar pentru muzică. Adică să stăm liniştiţi cu mâinile sub cap şi să ascultăm pur şi simplu. E mare lucru să ştii să taci şi să aculţi. Şi, mai ales, să stai pios, cu fruntea plecată în faţa celor care creează. Once, cu ajutorul formaţiei irlandeze The Frames, ne învaţă să reascultăm muzica.
Povestea filmului este simplă. El e irlandez, ea este emigrantă din Polonia. El lucrează într-un magazin de reparat aspiratoare, ea vinde trandafiri la bucată. Amândoi sunt pasionaţi de instrumentele muzicale la care cantă. Ca în orice poveste de viaţă, ei se intâlnesc, şi ca în orice poveste cinematografică, reuşesc să transforme în realitate tot ceea ce visează. Împreună, irlandezul roşcat şi poloneza cu aer simplu, dar cu strategii de viaţă complicate, vor schimba lumea şi vor salva muzica de la rolul ingrat în care epoca business manilor şi a power womenurilor a limitat-o.
Pregătiti-vă să ascultaţi piese ale unei formaţii necunoscute pentru urechile noastre hausiste şi pregătiti-vă să vă placă la nebunie. Şi muzica şi actorii. Şi, mai ales, filmul.
Once este genul de poveste care te face să zâmbeşti. Adică să zâmbeşti de-adevăratelea cu toată gura, la toţi trecătorii pe care îi întâlneşti pe stradă. Să iei poziţia uimitului în faţa vieţii şi poziţia fericitului în faţa oricărei valori/nonvalori capitalisto-liberale în care ţara noastră a fost târâtă.
www.acasa.ro
