Violeta Neamţu’s Weblog

V-aţi prins! Ca în fiecare vară, sunt obligată să am deosebita plăcere de a locui cu un ţânţar. Cel puţin. De aceea, oricine mă poate recunoaşte foarte uşor. Sunt toată un buboi. Mare, roşu şi scărpinăcios. Să vă povestesc.

Stăteam eu aşa pe pat, tolănită ca într-o pictură renascentistă. Îmi căzuse neglijent o mână în dreapta, aveam o ţigară în stânga, rochia îmi era artistic şifonată, talpa piciorului făcea un arc perfect… ce să mai, eram relaxată. Stăteam în camera mea de Militari vopsită acu o sută de ani. În verde decojit. Un verde înnebunitor de îţi dau lacrimile. Sunt 100% sigură că ăştia care au văruit-o erau convinşi că o să le răsară floricele pe pereţi sau un pomişor, un chelcăşoz. Mă rog, cameră de pustnic fără dulapuri, fără radio. De televizor sau calculator nici nu mai vorbesc.

Singura care îmi suportă căminu ăsta sordid este soră-mea. Denumită şi Ţânţarominatoarea. Are asta mică un talent să zbenguiască ţânţarii de pereţi… Cu orice. Cu reviste, cărţi, pantofi. Iiiiiiiiahaaaaaaaa ziau zbooooing! Cu timpu pereţii s-au transformat în cimitir şi nu în poieniţă cum îi proiectaseră iniţial proprietarii. Sau, poate, într-o pictură contemporană, căci sigur s-ar putea găsi vreun suflet sensibil care să vadă artă în spoiturile alea de ţânţati.

Ăştia sunt graşi, că eu cu indiferenţă care mă caracterizează de la o vreme, îi las să mă muşte până crapă. Fix aşa se întâmplă, muşcă la mine vreo trei zile, în a patra zi, pampam nu mai aud niciun bâzăit. Dar locul liber lăsat în inima mea se umple imediat la loc în următoarea zi când, prin verdeaţa ce îmi caracterizează camera, bâzbâz începe să se zbenguiască altu . Dar aşa într-o doară, mai vine Ţânţarominatoarea pe la mine, priveşte atent în jur, îşi îngustează ochii…şi zbang! Spoit! Lăbărţat cu toate maţele pe pereţi, iar sângele meu se prelinge uşurel spre podea. Nu-i curăţ. Îi las aşa sacrificaţi. E mai dramatic.

Oricum, eu mă iubesc mult cu ţânţarii mei. I-am acceptat aşa cum sunt. Chiar dacă la începuturi, îi alergam prin casă. Norocul lor a fost că eu nu am talent la spoit ţânţari, aşa că am început să convieţuiesc cu ei, chiar dacă în relaţia noastră eu dau mult mai mult decât ei (le dau să mănânce, îi ascult pe la trei noaptea când îi apucă dandanalele şi încep să-mi bâzăie la ureche, le suport euforiile în care mă ciupesc, mă pişcă etc.), până la urmă toate astea nu contează că, na, muiere sunt şi m-am obişnuit să mi se dea atenţie. Orice fel de atenţie.

E, na, şi ce ar fi fost dacă trăiam cu vreun ţânţar care să nu mă bage în seamă. Vreun nesimţit prost crescut care să profite de statutul lui de mascul. Să vezi atunci lacrimi şi rugăminţi, că mă ignoră, că nu ma include în viaţa lui, că fotbalul este mult mai important decât mine, în concluzie, că nu mă iubeşte şi că eu sunt doar o aventură pentru el…..Mmmm…mai bine, nu. Mai bine aşa cât un buboi.