Şi eram noi, ăştia, care elaboram diferite raţionamente, vedeam indicii incriminatoare în discursurile şi acţiunile celorlalţi, presupuneam diverse chestii, observam dinamici şi logici etc. Şi apoi acuzam.

Şi era acel unic jucător care nu avea niciun fel de logică în alegerea celor pe care îi considera criminali. Şi alegea să acuze o anumită persoana “pentru că pe el nu l-am acuzat până acum” sau “pentru că îmi dă soarele în ochi”, înţelegeţi? Făcea acuzaţii pe motive total stupide, de ne venea să îl luăm la bătaie şi să îl aruncăm pe geam.

La final: Noi ăştia, raţionalii, ăştia care aveam impresia că înţelgem ceva din ceea ce se întâmplă, am nimerit asasinii cam în 50% dintre jocuri. Ăla, aiuritu, a avut fix cam acelaşi procentaj. Mda. Lumea e făcută din aiuriţi de diferite categorii (categoria muscă, grea, supergrea etc.) care au impresia că înţeleg universul.

La pomelnicu destinat lui Alah aş vrea să îl menţionez şi pe Robert, făptura expertă în ale interntului, care m-a ajutat să fac rost de tot albumu lu Cirrus. Şi e de dat, dacă doriţi, dacă poftiţi).

Eu sunt obsedată de asta, Ila el jena. Ce m-am chinuit să o pun pe neturi, că nu există fir’ar, mi-am făcut conturi şi contoaie, în sfârşit m-am descurcat.

Ila el jena - http://friendfeed.com/anakafa/1ca6d25d/cirrus-ila-el-jena-hbbamuzik

Cornuleţ este obsedată de asta:

Căci, da, Cirrus este formaţie mare dacă a născut instantaneu doo obsesii la cântece diferite, la doi oameni diferiţi.

Tocmai de aceea filozofia mi se pare inutilă, iar ăia care au ajuns pe aproape de 30 de ani şi încă nu şi-au răspuns la aceste întrebări probabil că nu vor mai afla niciun răspuns niciodată. Iar aceasta va fi şi drama lor continuă şi nesfârşită. Până la adânci bătrâneţuri. Şi astfel se vor bloca la vârsta pubertăţii în ceea ce priveşte cunoaşterea.

Vorbesc despre cei cărora le pasă, evident. Ăilalţi se vor pierde în diverse procese (adunat bani, casă, masă, integrare socială… realizare profesională… ce îmi vine să înjur cuvintele astea, realizarea familală, realizări pe toate planurile, duomne, emigrări în alte ţări pentru că nu ne putem realiza profesional, pentru că românia este o ţară de rahat, nu ne dă posibilităţile unei ţări civilizate, oamenii sunt needucaţi şi put şi îţi pun mâna pe fund în autobuz…. Înţelegi????? diverse procese de realizare si de integrare. Ăştia nu se mai gândesc la sensu vieţii. Lor le este de ajuns să treacă şi să se piardă în anumite etape. Plus că mai sunt şi tâmpiţeii care au intrat în procese percepute superioare. Ăia care se ocupă de diversele forme ale artei. Sau ăia care călătoresc. Ai observat că plimbărelile sunt la modă? Cu cât mai departe, susţindând sus şi tare că îndeplinesc un vis sau un ideal, oamenii găsesc în călătorii un sens. Nu o etapă… Ce chestie.)

Ce? Nu mă mai întreba că mă iriţi. Ba şi eu vreau casă, masă, plimbăreli etc numai că pentru mine astea nu sunt un scop în sine. Sunt doar procese, etape, chestii care au importanţa lor, dar în care nu am voie să mă pierd. Dacă vreau să rămân vie, bineînţeles.

Ce zisăşi? Nu, n-am certitudini!!!!! Bă, du-te-n mă-ta! Tu nu înţelegi nimic.

Ooooo, simt aşa că mă ia o criză de identitate. Dar nu mă mai întreba prostii. Azi mi-am dat cu ojă unghile de la picioare pentru tine şi deşi nu pare a fost un gest de iubire pură.

Când un spiriduş există cu adevărat? Când există în realitate sau când doi oameni se conversează veseli în iarbă? Cu el.

Livia: Uite ce floare frumoasă are sconcsul ăla.

În trenul în care ne-am urcat amândoi (uneori nu ai altă posibilitate, oricât de mult ţi-ai dori să laşi dracului trenul să se ducă cu tot ceea ce ţine de el, cu toate fiinţele vii din el, e, aia e… nu ai de ales, e musai să te urci mereu în acelaşi tren. Şi de fapt, că pui pasul pe scară şi te arunci în sus în tren, e ca o veşnică declaraţie de dragoste pentru tine însuţi). În tren, deci, moşu a scos o sticlă de ţuică cu aromă vagă de zmeură şi un pet plin cu vin adevărat, făcut de el. Şi ne-am pus amândoi să bem.

Din când în când, tataie se uita aşa adânc în ochii mei şi îmi făcea declaraţii că ce frumoasă sunt, că răpitoarea răpitoarelor (eu eram după zile bune de nespălat, aveam freza pleoştită, obrajii roşii de la soare, dinţii nespălaţi şi, în general, puţeam de la o poştă. Moşu, în schimb, mirosea a mir. Mir. Mir. Halucinant mir.) Că ce chip blând şi înţelegător am, mai zicea el, iar eu mă uitam pe geam în timp ce el îmi întindea ba sticla de vin, ba pe aia de ţuică zmeurată.

Vreau să te pup pe faţă! Şi în secunda următoare, înainte ca eu să decriptez aceste cuvinte simple, spuse cu pasiune de moş, trenul a intrat într-un tunel lung şi întunecat. El mă strângea tare de antebraţ, eu mă chircisem toată şi îmi urlam în cap: “să vezi  că moşul sare să mă pupe, să vezi că sare să mă pupe”. Da n-a sărit, semn că nu era un animal incotrolabil, ci doar o fiinţă sinceră, obişnuită să comunice clar lucrurile pe care şi le doreşte.

După ce trenul a ieşit din tunel, Viorel s-a uitat în ochii mei, mi-a dat drumul la încheietura mâinii şi mi-a zis: auzi, tu ai tensiunea cam mică… de la o vârstă… doamne fereşte!

Mă rog, e doar vina mea. Căci de un timp sunt ca un magnet pentru făpturile promiscue, porno-eroticizate.

De un timp mă tot uit la cer.

De un timp în momentele de pauză de la viaţa socială, observ linia orizontului, cum desparte ea două esenţe extrem de diferite. Căci mă tot mir cum de nu am observat până la vârsta asta că pământul şi cerul par a veni din lumi şi galaxii diferite, par a fi făcute din substanţe originare de pe planete complicate şi complexe, dar care nu se intersectează în niciun loc. Parcă nu se potrivesc deloc unul cu celălat.

Sunt clişee pozele cu flori?