VREMEA INFAMIILOR

Duomne, Augias şi alte infamii este cea mai metaforică, scârboasă, perversă şi surprinzătoare carte pe care am citit-o în ultima decadă. Mamele şi fiii lor sunt principalele personaje în toate cele 6 nuvele. Şi Oedip. Şi Freud. Cu teoriile lui cu tot.

Omu care a scris cartea, un francez necunoscut în România, pe lângă faptul că scrie frumos, ştie se surprindă. E un fel de Cărtărescu care duce până la absurd anumite caracteristici ale personajelor sale. Întâmplarea face ca aceste caracteristici să fie semiperverse şi semiscârboase. Ceea ce face din carte un fel de Sexus- Nexus- Blegus foarte evoluat. Plus că omu le ambalează încântător. Eu dacă aş fi bărbat aş învăţa multe din ea.

Anunțuri

CĂRŢILE CA SECTE

Acum câţiva ani am citit Particulele elementare. Reacţie? Am făcut-o cadou multora dintre bărbaţii din jurul meu. Reacţia lor? Lăv forevăr.

Acum vreo doi ani am citit Sexul cireşilor? Reacţie? Am primit-o aproximativ 15 femei din jurul meu. Reacţia lor? S-a format o mică sectă …

Mai am 50 de pagini din Eleganţa ariciului. Cred că am găsit, în sfârşit, cartea care îi va mulţumi şi pe cei de sex feminin şi pe cei de sex masculin.

Cred că o carte bună ar trebui să aibă o singură calitate esenţială: cititorul ei să simtă nevoie să o dăruiască tuturor celor din jurul lui.

ÎN INIMA BĂRBAŢILOR

Vă recomand asta. E o carte care spune destul de simplu, lucruri foarte complicate. Şi sintetizează bine câteva chestii despre secs şi identitatea de gen. În caz că aveţi preocupări din astea. Eu n-am. Pe cuvânt. Principala mea preocupare este expresia „a visa cu ochii deschişi ore în şir”. Cum? Nu aţi fost absolut obsedaţi de această expresie care apărea în mod absolut obsedant în absolut toate romanele copilăriei?

Mă rog, eu absolut da! Am fost absolut obsedată.

Şi mă puneam eu aşşşşeeea în poziţie standard de visat cu ochii deschişi. Şi stăteam eu aşşşşeeeeeea cu mâinile sub cap, cu picioarele cocoţate pe mobila de zestre a lu mamaie şi mă uitam eu aşşşşeeeeeea la o poză cu taică’miu când era mic. Care avea bucle. Taică’miu când era mic avea bucle şi semăna cu o fetiţă. E şocant pentru o fiică să ştie asta despre propriul său părinte. Mă rog, să revin. Şi deci stăteam eu aşşşşeeeeeeea şi visam cu ochii deschişi. Duomne, şi visam încontinuu, încontinuu. Până mă uitam la ceas de atâta visat. Observam astfel că trecuseră abia 10 minute de când mă pusesem în poziţia standard de visat cu ochii deschişi.

Pentru că eram snoabă şi pentru că eram sigură că toate fiinţele speciale „visează cu ochii deschişi ore în şir” mă autochinuaim şi mă mai uitam puţin la buclele lu taică’miu încercând să mai produc nişte visat cu ochii deschişi. Mărturisesc acum pentru prima dată în viaţa mea că niciodată nu am reuşit să depăşesec juma de oră de visat cu ochii deschişi ceea ce m-a făcut să conchid că aia erau nişte mincinoşi nenorociţi cu romanele lor cu tot. Iar în adâncul sufletului am păstrat mereu convingerea căpătată pe atunci că nu sunt o fiinţă nobilă.

MAICĂL

Nu ştiu de ce nu am zis la mai multă lume despre cartea asta. Probabil pentru că e cam depresivă. Şi se citeşte destul de greu. Vă recomand să o citiţi în zilele în care sunteţi optimişti.

IERUSALIM

Aceasta este cea mai mişto carte pe care am citit-o de la Platonov încoa. Adică de mai mult de un an, deşi citesc aproximativ 2 cărţi de literatură pe săptămână, al naibilui dacă m-a mulţumit ceva.

Că da, că tu critici tot timpul, că nimic nu îţi place ţie… am auzit în jurul meu de sute de ori. Duomne, Ierusalim de portugezul Goncalo M. Tavares vă contrazice pe toţi. Azi-noapte, cu somnu între pleoape, soră’mea era exasperată. Împrăştia în jur cuvintele: „mai taci!”, „întoarce-te pe burtă şi culcă-te”, „te rog eu mult, lasă-mă în pace cu Ierusalimu tău”.

Mda. Şi n-am citit decât vreo cincizeci de pagini din ea şi nu ştiu cum se termină. Oare mă dau afară dacă mă prind în timpul programului de serviciu că o ţin pe genunchi ?

ierusalim-cop

PENTRU CEI CARE CITESC LITERATURĂ

Mi-am dat seama că nu mă interesează ce îmi spun şi chiar dacă îmi zic lucruri incoerente, chiar dacă argumentaţia lor este inexactă, mi-am dat seama că pentru mine nu contează. Căci dacă un text picură, adie, şopteşte într-un anumit ritm cu o anumită armonie, deja conţinutul concret cade în plan secundar.

Cred că este vorba de muzica lor interioară. De maniera în care curg propoziţiile, de modul în care se îmbrăţişează cuvintele şi neapărat de felul în care acţioneză o carte asupra mea, ceea ce mă face să devin în timp ce o citesc. De asta îmi plac.

De aceea, îmi plac cărţile care dansează sub ochii mei, îmi plac cărţile şchioape pe care le salvează o singură propoziţie, cărţile extremiste care au o singură idee inventată şi reinventată până la saturaţie în o mie de feluri.

Şi de aceea cred că indiferent de ceea ce spun, cărţile au acumulat undeva în subcoştient, instrumente muzicale care cântă perfect fiecare în câte o gamă, iar datoria scriitorului este să dozeze în cantităţi câştigătoare această muzica.

Şi cred că dacă am avea abilitatea să citim cuvintele exact aşa cum se pronunţă în toate limbile nu cred că ne-ar mai interesa ce ne spun. Ne-ar ajunge ritmurile noi, pauzele noi, exclamaţiile noi.

Întoteauna când mă gândesc la cărţi îmi vin în minte: Moscova cea fericită de Andrei Platonov şi Străveacul şi alte vremi de Olga Tokarczuk. Ar putea fi cărţile care m-au schimbat cel mai mult. Mi-au modficat irevocabil ritmul respiraţiilor.

Şi totuşi există propoziţiile care au salvat Particulele elementare de Houellebecq, există povestea care a salvat Castelul lui Reinaldo Arenas sau Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu. Există cărţile care mi-au plăcut de la prima propoziţie, de exemplu clasicul Camus-Străinul până la contemporanul Juan Jose Millas-Articuentos netradus în româneşte. Există cărţile care m-au şocat ca Petrol de Pasolini şi bineînţeles există cărţile pe care le-am împletit în viaţa mea şi au rămas acolo legate şi încurcate şi amestecate aşa precum Borges pe care l-am citit în original într-un hamac pe Amazon.

Ştiu oameni care reuşesc numai prin intermediul cărţilor să îşi modifice ritmul existenţei şi, mai ales, ştiu oameni care devin eroi principali în propria lor viaţă numai atunci când citesc o carte.