MOROI

Nu îmi plac oamenii care conceptualizează iubirea, o explică, o împart în etape, o fac franjuri. În anumite momente eu însămi fac parte dintre aceşti indivizi, nu de alta, dar despre iubire am o grămadă de explicaţii logice, clasificări istorice şi o bibliotecoaie plină de cărţi în care iubirea este abordată din diferite perspective şi paradigme. Diferenţa dintre mine şi ăştia care se ţin tare pe poziţii în explicarea iubirii, ei, diferenţa este că eu dacă m-am îndrăgostit s-a dus dracului toată prestenţa şi abordarea mea pragmatico – pedanto – filosofică. Baibai, Violeţica a plecat pe câmpii. Deşi mă pot controla (aşa cum şi sunt obligată să o fac din când în când) mă doare fix în cot de control în momentele acelea. Da, na, eu sunt dependentă de adrenalină, ce să-i facem.

Cel mai trist este că unii dintre noi refuză să se îndrăgostească din diverse motive. De obicei, ăla pe care li se pune pata, nu corespunde unor standarde, are nişte lipsuri, nu se ridică la nivelul aşteptărilor sau, din contră, este prea bun, prea mişto, prea perfect.  Sau, culmea!, prea accesibil. În concluzie, nu contează că există îndrăgosteală, unii dintre noi refuză din start orice experienţă.

Deci nu îmi plac ăştia. Nu îi suport. Şi, în general, le prevăd singurătatea veşnică. Ceea ce şi merită.

Şi i-aş localiza undeva pe la vârsta de 32, 33 de ani. Şi i-aş încadra în regnul masculin, încrengătura care nu doreşte să se adapteze la nou (om nou) şi vrea să găsească ceva care să i se potrivească perfect.

În schimb îmi plac moroii. M-au fascinat dintotdeauna.

Anunțuri

SFÂRŞIT

Să mă trezesc dimineaţa cu o întrebare fundamentală despre sensul vieţii, nu e ceva nou. Intensitatea este nouă. Parcă mă aflu undeva la mijloc. Şi nu îmi place. A fost mult mai intens când mă aflam la extreme.

Să joc rolul idealistului sau rolul lucidului, depinde de persoana pe care o am în faţă, nu e ceva nou. Intensitatea este nouă. Cred că sunt, în sfârşit, undeva la mijloc.

Să mi se pară că vorbele sunt inutile, că un discurs lung cât o noapte nu ilustrează nimic din ceea ce vreau să spun, nu este ceva nou. Intensitatea este nouă. Cuvintele nu mai ilustrează nimic din ceea ce sunt. De multe ori, nici gesturile. De multe ori, nici energiile. Aici chiar nu mai ştiu unde sunt.

… dar după cum zicea cineva la un moment dat… vine momentul în care le vom pierde şi pe toate astea…dar hai să spunem că eu nu sunt de acord şi că protestez…să spunem, deci.

BLOCAJE

Săptămâna mi-a fost marcată de o fetiţă. Mergeam pe aceeaşi alee cu ea şi cu mama ei. Maică-sa în faţă, fetiţa la vreo trei metri în urma ei, iar eu imediat după ele. Maică’sa se întorcea din când în când spre fata şi ţipa. Îi zicea ceva urlând, dar fata părea că nu o bagă în seamă, părea că se gândeşte la altceva şi se uita pierdută în jurul ei.

La un moment dat s-a agăţat cu ochii de mine. Eu i-am zâmbit instinctiv, aproape fără să-mi dau seama aşa cum fac de obicei când văd un copil. Ea a rămas toatal uimită. Nu se aştepta, de acea din două în două secunde se întorcea spre mine parcă nevenindu-i să creadă că râdeam la ea. În timpul ăsta, maică’sa continua să urle, iar fata contina să nu o bage în seamă. La un moment dat, vâzând că eu continuu să îi zâmbesc a schiţat şi ea un fel de râs. Parcă era pentru prima dată când făcea gestul ăsta. Parcă atunci descoperea că faţa ei este capabilă să realizeze acea grimasă numită zâmbet.

Mă pregăteam să traversez, iar fata observându-mă mi-a făcut cu mâna în semn de la revedere. Blocaj. Atunci m-am blocat. Şi mi-am dat seama că aş greşi schimbând trotuarul în acel moment. M-am dus direct la mamă şi am blocat-o la rândul meu cu o întrebare. Se uita zăpăcită la mine neînţelegând de unde am apărut şi ce vreau.

Mă întreb şi acum dacă femeia aia mai ţipă. Şi, mai ales, mă întreb cât timp fata ei va mai avea puterea să zâmbească la trecătorii de pe stradă.

PROTEST DE TOAMNĂ

Văzut mai demult un film. Cu o elevenţiacă care se îndrăgosteşte de un indigen din Nigeria. Trăiesc ei acolo în tribul nigerianului şi lalala. Mda…mă gândesc că până la urmă toţi trăim în câte un trib: tribul privitorilor la calculator căci dacă intri într-o căldire de birouri vei vedea oamenii privind hipnotizaţi la o cutie pătrată. Ar mai fi tribul capitaliştilor care îşi doresc maşină şi casă şi vacanţă all inclusiv, tribul xenofobilor sau tribul celor care se cred deştepţi şi vor să arate lucrul ăsta cu orice ocazie. De aceea cred că oricât de mult ne-ar plăcea să credem că am evoluat, că ne-am schimbat, nu ştiu dacă vom reuşi vreodată să ne negăm tendinţa de apartenenţă la un trib. De orice natură ar fi el.

Sunt într-o perioadă în care mă rezvrătesc iarăşi. Am chef să plec din nou în exil şi astfel să îmi încep propria revoluţie împotriva inerţiei. Mă gândesc ca suntem educaţi de asemenea manieră încât să trăim toată viaţa din inertie. Adică pur şi simplu nu ştim cum sa fim eroi ai propriei vieţi, actori principali în propria noastră viaţă. Nu ne-a învăţat nimeni, nu ne-a arătat nimeni cum. Şi am acceptat atât de uşor să ne pregătim toată viaţa pentru a fi specialişti în a învăţa pe de rost functiile unui calculator, in cazul IT-istilor, istoria în cazul celor care se mint că istoria este făcută de războaie şi proclamaţii … etc…fiecare slujbă în parte nu face decât să ne transforme în militanţi pentru un lucru atât de neînsemnat în tot ceea ce înseamnă ansamblul vieţii. Aşa cred eu.

Şi mai cred că suntem educaţi să facem lucruri mărunte, de la a fi şef până la a scrie atractiv pentru cititorul care vrea să citească lucruri relaxante şi lalala. Mărunte zic pentru că, până la urmă, lucrurile astea nu ne îmbogăţesc sufleteşte, nu ne fac să deschidem ochii, nu ne învaţă nimic despre viaţă.

Viaţa nostră nu are un ritm propriu, are numai etape. Aceleaşi pentru toată lumea. Etapa în care faci facultate deşi tu îţi doreşti să pleci în ţările calde. Sau nici măcar nu mai ai puterea să îţi doreşti ceva, de aceea faci tot ce fac ceilalţi în jurul tău pentru că ţi se dă iluzia că aşa e bine şi că aşa vei ajunge om mare. Etapa în care tre să te căsătoreşti pentru că, na, tre să te amăgeşti că ceva sau cineva dă sens vieţii tale. Etapa în care îţi faci credit la bancă pentru că ai nevoie de o casă. Nu poţi trăi fără casă într-un oraş în care orizontul este fracturat de atâtea blocuri, astfel ai impresia că nu se poate trăi altfel decât într-un apartament la care plăteşti toată viaţa de parcă te va încălzi cu ceva ca la 60 de ani vei avea, în sfârşit, propria casă.

Mă rog, parcurgem cu toţii cam aceleaşi etape. Oare de ce? Cred că aşa suntem educaţi. Să fim mici. Şi ni se dă iluzia că dacă suntem buni la muncă asta face din noi oameni deosebiţi. Şi mă rog multe iluzii din astea pe care dacă le dezbrăcăm de orice semnificaţii rămân goale şi inutile. Mici după cum spuneam.

Cred ca ar trebui să ne găsim propriul ritm, propria muzică interioară.

TERORISTO!

De observat că nici măcar o amendă nu am primit, semn că domnii poliţişti s-au pus de acord asupra absurdului situţiei. În acest raport nu este menţionată frunza de coca ambalată într-o chestie tip suvenir pe care scria C O C A că altfel pun pariu că nici nu şi-ar fi dat seama ce frunzuliţă e aia. Iniţial, pentru introducerea acelei frunze în ţară, am fost acuzată.

Îi invit pe cei care nu ştiu cum se prepară cocaina să caute pe gugl. Precizez, de asemenea, că ceaiul era cumpărat din supermarket.

ANTIDELTĂ

Pentru mine e clar/Trăim toţi într-o barcă

Barca e spartă şi apă tot ia

Se porneşte pe mare/O furtună din care

Doar Delta pare că ne poate salva.

după cum scriam la un moment dat, trăim înconjuraţi de legende. legende despre oameni, despre cum ar trebui să fim sau să reacţionăm şi, mai ales, legende despre locuri. Delta e o legendă. Păsările stau ascunse, pelicanii se văd numai de la jumătate de kilometru, chiar şi stuful pare fantomatic şi inexistent. Casele acoperite de tulpini ierbicioase au termopane. Ca să te plimbi pe canalele Deltei trebuie să faci împrumut la bancă. De aia zic că te duci în Deltă ca într-o legendă. Trebuie să fii iniţiat, trebuie să plăteşti mult. De data asta nu cu spiritul, ci cu lei.

Dar în Delta există cărări de nisip pe care, daca alegi să le urmezi, poate te întâlneşti. Cu barca. Barca în care trăim toţi. Şi ea o legendă. O invenţie. Sau poate doar un simbol stors şi obosit. Mai luceşte luna plină câteodată, te mai străpunge marea câteodată. Marea e frumoasă în Deltă. Şi e bine să dormi pe nisip. Singura condiţie e să alegi să fii în legenda Deltei şi a nisipului cu un om care crede în esenţe. Nu are importanţă cine e sau de unde îl iei. Asigură-te că are multe planuri pentru destinul lui şi că va fi receptiv la toate prostiile pe care i le spui.

Un lac în care plutesc doi papuci dezperecheaţi. Aşa am simţit in Deltă. Şi multă legendă în jur. Legendă pervertită de lei şi de stuf. Dar stuful face faţă cu greu. Mi-e teamă că îl va înghiţi legenda. Oare e bine?

Oare e bine să ne creăm în gând legende? paradoxal, însă, aceasta pare a fi salvarea noastră. Şi un cort pe post de cameră şi de baie şi de pat sentimentalos.

Nu mai există poveste în legenda Deltei. Sau există doar dacă vii tu cu ea de acasă. O împăiezi, o sacrifici, o faci franjuri ca să poţi să intri cu ea în legendă.

Deşi pare că am un ton dezamăgit, duceţi-vă în Delta. Sunt sigură că voi veţi găsi barca. După cum stiţi barca apă tot ia. Nu pare aproape de a se scufunda, dar există pericolul iminent. Duceţi-vă pentru că mai aveţi şanse mari să o găsiţi. Eu ma duc şi la anul ca să o caut din nou. Voi face din asta un scop nobil al vieţii mele. Şi ma duc să îmi spăl hainele în marea din Deltă. Să păcălesc un pelican, să arunc scoicile de pe un nisip pe altu. Aşa sper să întregesc cărările.

VEDEM NUMAI CEEA CE SUNTEM PREGĂTIŢI SĂ VEDEM

Văzut un documentar despre Africa. Era cu sărăcie şi cu oameni sărmani, evident. Şi totuşi, ceva îmi spune că în Africa există tineri ca şi mine care au fix aceleaşi dorinţe şi aceleaşi fixaţii, plăceri etc. Oare despre ei de ce nu face nimeni niciun documentar?

De fapt, ca outsider în Peru, am fotografiat numai oameni şi locuri care sunt foarte diferite de România, iar cei care privesc pozele pot cade uşor în capcana facilă de a crede că în Peru nu există oameni ca noi. De aceea cred că este corect să precizez că în Lima precum şi în celelalte oraşe mari, oamenii se îmbracă exact ca şi românii, au şi ei supermarketuri sau trafic înnebunitor, se uită şi ei la televizor, ascultă rock şi reghe şi muzică electronică. Beau mult şi vor şi ei să ajungă oameni mari.

De aceea, tind să fiu sigură că există şi tineri africani, afgani, urainieni şi orice alte etnii de oameni de lumea a treia, a patra, a cincea etc. despre care nimeni nu spune nimic pentru că nu au nimic interesant sau tragic în existenţa lor, adică, în general, duc o viaţă foarte asemănătoare cu a noastră.

Tind să cred că tot ceea ce ştim noi despre lumi în care nu am fost, nu sunt decât mistificări exagerate care prezintă realitatea dintr-un singur punct de vedere (cel al sărăciei, că, de, sărăcia este mai dramatică, mai vandabilă). De aceea, imaginea pe care o avem despre Africa se încadrează într-un unghi foarte îngust şi îmi cer scuze africanilor care sunt întâmpinaţi cu întrebări tâmpite şi prejudecăţi copilăreşti şi de tot râsul pentru cel care întreabă. Pentru că sunt sigură ca şerpii şi tigrii nu mişună prin casele oamenilor aşa cum ne place nouă să credem.

De altfel, aproximativ prin aceleaşi stări am trecut şi eu în Franţa când eram întrebată dacă în ţara mea există electricitate. Na, răspundeam că, evident, că nu există, şi că noi trăim în pomi şi mâncăm carne de oameni. Unii aproape m-au crezut.

Bineînţeles că sărăcia există, mai ales că Africa este singurul continent care, în ultimii 20 de ani a sărăcit în loc să evolueze financiar, însă până la urmă viaţa şi Africa sunt şi despre altceva.

Dar, mă rog, în general, vedem numai ceea ce vrem să vedem aşa cum îmi povestea un prieten francez care a fost intermediar şi translator pentru o echipă de la TF 1. Zicea că jurnalista care venise în România ca să facă un reportaj despre, evident, sărăcie cum a ajuns la aeroport l-a întrebat direct: Ştii că România este cea mai săracă ţara din Europa? Oricât a încercat el să îi explice că lucrurile s-au mai schimbat, că avem electricitate 🙂 etc, jurnalista n-a vrut să vadă decât ceea ce venise pregătită să vadă şi a rezultat un reportaj despre cât de săracă e România. Vous êtes une grosse conne, madame.

TOTUL A ÎNCEPUT CU O BERE

Totul a plecat de la o bere. Evident. Cum altfel. Beam aşa liniştită şi de plictiseală am început să citesc pe etichetă, prezentarea gândită cu sârg de nişte minţi markentigăreşti.

Zicea că berea Silva este excelentă, excepţională, na, toată vorbăria pentru prostovani. Dar aceleaşi minţi, alea markentigăreşti, s-au gândit să mai adauge un mic detaliu, de, de individualizare …Detaliu fatal, aş putea spune. Ziceau ei că deosebita bere păstrează ceva din atmosfera patriarhală. Întrebare rapidă care zboară prin căpăţâna mea şi mi se opreşte pe vârful limbii: şi atmosfera matriarhală? Din ea nu s-a păstrat nimic?

Am zis să nu fiu absurdă şi să caut în jur, poate oi gasi ceva din ce căutam, adică o urmă de femeie în trecutul glorios al ţării. Mă uit pe o bacnotă de leu, cap de bărbat imprimat pe ea. De fapt, mi-am dat eu seama, pe toate bacnotele de leu românesc există numai capete de bărbaţi morţi şi niciun cap de femeie. Nici vie, nici moartă. Să nu fi existat nicio femeie care să merite această onoare? De manechin sexi şi profund pe banii româneşti? Se pare că în ochii ălura care fac banii, tot bărbaţi, pun pariu, nu există nicio muiere din trecut de care să îşi aducă aminte.

Mă mai uit eu în jur căutând totuşi un indiciu al existenţei femeii. După lungi aventuri trec la răsfoirea unei reviste de muieri. Am zis, dacă nici aici…Mă rog, n-am citit decât editoriarul, în care o jurnalistă începea din prima cu : Icsuliţa este o femeie fericită. Pe ea nu a bătut-o bărbatul niciodată aşa cum procedează alţi vecini. De fapt, fix de asta îşi aşteaptă ea bărbatu în fiecare seară cu mâncarea caldă făcută cu dragoste şi de aia îi calcă cămaşa cu atâta bunăvoinţă că nu s-au mai văzunt niciodată cute mai perfecte. O înjur pe aia care a scris tâmpenia editorialicoasă. E, după părerea mea, o mare vacă. O să caut prostia aia de revistă, să îi dau şi numele „editorialistei” şi dacă se trezeşte ţăranca de mine i-o şi trimit înapoi la redacţie cu un scuipat pe editoriarul ei. Mă rog, mă mai uit eu prin jur. Nu văd nicio mărturie a vreunei existenţe feminine. Bărbaţii din jurul meu beau în continuare berea aia de la care a plecat toată indignarea mea. Povestesc ce făceau ei în copilarie, noi, femeile, consoartele, de, luăm poziţia mutului că aşa ni se cuvine şi mai zâmbim aşa din când în când de complezenţă. Aceasta e o scenă normală de viaţă de cuplu care iese la grătar cu alte cupluri. Cred că se repetă neîncetat de când lumea. Ei râd şi spun glume, ele stau şi zâmbesc prosteşte. Iar dacă încearcă să îi contrazică sau măcar să participe cumva la discuţia aia imbecilizoasă, ei sar pe ele. Le contrazic, sunt agresivi, le aduc la tăcere imediat.

Fac un breinstormin şi îmi dau seama că în manualele de română, de exemplu, în puzderia de scriitori pe care i-am avut de analizat, comentat, intuit, puricat, reinterpretat, reprodus etc există numai vreo două femei. Şi alea cu apartenenţă sexuală incertă daca e să o luăm în calcul pe Hortensia. Ca să nu mai vorbesc de teoreme şi alte legi matematice, niciuna atribuită vreunei femei. Dar, mă rog, eu ştiu puţină matematică, deci să nu insist în această disciplină mult prea misterioasă pentru mine.

Of, cum e lumea asta făcută încât să să funcţioneze pentru bărbaţi. Să se simtă ei bine, să aibă numai ei timp să filosofeze şi să se gândească la problemele vieţii. Să fie numai ei neînţeleşi şi scriitori celebri.

Sunt şi comentarii filosofico-feministe de făcut aici, dar azi nu sunt deloc agresivă şi n-am chef să mă cert cu niciun bărbat, mai ales că ei mie îmi plac mult. Mult de tot. Parcă chiar i-aş lua de soţ. Aşa că o să filosofez altă dată.

PROTESTEZ ÎMPOTRIVA

Uneori simt nevoia să protestez. Aşa îmi place mie, aşa îmi stă bine.

De exemplu, de vreo trei ani protestez îmoptriva pantalonilor, în consecinţă, în această perioadă m-am îmbrăcat numai în fuste, inclusiv în timpul gerurilor ălor mari din timpul iernii. De ce? Era o manieră de a mă feminiza, de a acordă laturii mele feminine importanţa pe care o merită.

De asemenea, protestez împotriva oamenilor care se plâng că munca le acaparează viaţa, dar în acelaşi timp nu fac nimic ca să schimbe acest lucru şi mai protestez împotriva oamenilor care se distrează mereu la fel, adică ies în oraş şi beau, acostează specia cealaltă (muieri sau bărbaţi după caz), merg în cluburi şi dansează sau în Vamă, iarăşi, după caz. Aceeaşi formă de distracţie, ovăr end ovăr şi nimic în plus, o manieră de tembelizare socială pe care o acceptă fără să se gândească.

Mai protestez şi împotriva tinerilor care îşi învârt viaţa în jurul şcolii, astfel încât la terminarea liceului nu au la activ decât zeciuri la română şi aceeaşi notă la purtare, iar la terminarea facultăţii au cel mult nişte experienţă la vreo slujbă oarecare. Îi acuz pentru că nu sunt în stare să iasă din formele sociale, valabile pentru toată lumea, de organizare a vieţii. Cred că ei nu au viaţa lor proprie ci au o viaţă similară cu a tuturor celorlalţi si mai cred asta este principala cauză pentru care sunt mediocri.

Protestez împotriva celor care la două cuvinte în româneşte scot un cuvânt în iengleză şi împotriva celor care nu scriu cu diacritice. Nu sunt naţionalistă, din contră ma consider un pic franţuzoaică, un pic peruancă, însă cred că identitatea ar trebui asumată până la capăt.

Protestez împotriva celor care nu au făcut niciodată niciun voluntariat în viaţa lor şi care, în general, au impresia că banii sunt rezolvarea fiecărui ideal sau vis. Protestez împotriva lor cu tărie şi cu zbierături, chiar dacă nu am argument decât propria-mi viaţă la întrebarea retorică: ” păi dacă nu ai bani, ce faci?”.

Protestez împotriva bărbaţilor care nu vor să se însoare chiar dacă unii dintre ei s-au logodit de mult cu propria slujbă unde petrec mai mult timp decât ar petrece cu soţia dacă s-ar însura. Protestez împotriva lor pentru că au acceptat concubinajul, adică tot ceea ce implică o căsătorie (stat împreună, burtică plină de mâncărica făcută cu drag de muiere sau de la fast fudul eurist etc.), se comportă ca nişte oameni căsătoriţi, adică nu înşeală, sunt afectuoşi şi sinceri, însă nu au ei chef să facă toate astea legal. Nu cred că le e teamă de hârtia de la starea civilă ci doar nu vor să îşi asume responsabilităţi pe termen lung. Şi, în plus, dacă în viaţă trebuie să încerci cât mai multe experienţe, am putea să includem şi căsătoria aici, iar dacă nu o să meargă, va fi o experienţă ratată. Dar dacă o să meargă?

Protestez împotriva celor care se uită numai la filme americane. Este, evidnet, o formă de limitare. În plus, sunt atât de obişnuiţi cu mecanismele cinematografiei americane, cu ritmul lor, cu poveştile pe care le spun, încât nu mai sunt în stare să aprecieze alt fel de viziuni cinematografice. Şi totuşi, nu sunt absurdă. Există si filme americane bune.

Protestez împotriva celor care vânează mărcile. Adică haine de marcă, lucruri de marcă etc. Mărcile sunt o idioţenie. Nu au nimic în comun cu calitatea unui obiect, sunt doar marketing. Şi, o, da, protestez îmopotriva oamenilor deştepţi care îşi folosesc creativitate pentru a vinde. Mi se pare cea mai simplă formă de prostituare intelectuală.

Protestez împotriva televizorului. Nu mă uit decât o dată pe săptămână şi atunci cinci minute. Simt că mă acaparează total, că i-a acaparat deja pe cei din jur. Simt că viaţa urmărită la televizor este mult mai uşor de trăit decât propria viaţă şi nu vreau să mă mulţumesc cu senzaţii de mâna a doua.