CHE

Eram în Bolivia. Într-un sat unde se întâlneau Anzii cu jungla.

Un cuplu de argentinieni vindea obiecte artizanale făcute din tot felul de seminţe şi buruieni adunate de prin jungla amazoniană. Călătoreau de doi ani încotinuu numai cu banii pe care îi câştigau de pe obiectele alea pe care le vindeau. Plecaseră din Argentina şi ajunseseră până în Brazilia şi acum se întorceau. Dar lent, pentru că le plăcea prea mult sentimentul pe care îl aveau ştiind că nimeni nu vrea nimic de la ei.

Argentinianca este, probabil, cea mai frumoasa fată pe care am văzut-o vreodată.

În faţa lor stătea pe o bancă un nene. Era mereu beat şi intra în vorbă cu toată lumea. Vorbea cinci limbi. Vreo patru de origine latină (în afară de română, hahaha) plus germana, parcă. N-a vrut să spună de ce origine e şi, după accente, nu am reuşit să îmi dau singură seama pentru că vorbea perfect în fiecare grai.

Ceva îmi spunea că se ascundea, că făcuse ceva nepermis în Europa. Ceva extrem de grav, ceva inadmisibil pentru justiţia europeană, dar perfect justificabil şi nuanţabil pentru autorităţile latino-americane. Şi simţeam cumva că se ascunde de ani buni şi că se află blocat într-un tărâm pe care îl detesta şi îl iubea în acelaşi timp.

Acest nene este, probabil, cel mai singur om pe care l-am cunoscut vreodată.

V-am mai zis că America Latină este continentul Visătorilor? O să vă povestesc altă dată. Şi o să dau detalii şi despre Visători.

Anunțuri

DE CE PLEC DE ACASĂ?

Peru este ţara minunilor. Nu am avut inimă când am plecat. Cred că atunci când descoperi o minune sau când intuieşti o taină, nu ar mai trebui să pleci niciodată. Eu nu m-am putut abţine nici de data asta. Viaţa e în altă parte, am zis.

De o săptămână visez în fiecare noapte că sunt în Peru. Din nou. M-am întors şi îmi pare rău că sunt acolo. Nu ştiu de ce, nu ar fi trebuit să mă întorc.

Astăzi un prieten peruan îmi trimite nişte poze cu ţărani andini peruani. Şi, instantaneu, îmi aduc aminte de sate prin care am trecut, de copiii de pe o uliţă de la malul Amazonului care, fără să ştie, mi-au îndeplinit una dintre cele mai mari dorinţe.

De un timp, când se lasă seara şi Bucureştiul se vede numai la lumină artificială, am impresia că sunt în Lima undeva în serile în care mă întorceam de la şcoală cu legătura de chei în mână gândind, fără să vreau, cum aş implanta cheile mari şi ascuţite în creierii celui care ar vrea să mă atace.

Când sunt într-o maşină şi desfac geamul şi începe să mişune aerul pe lângă mine aşa cum se întâmpla în autobuzele peruane, eu am impresia că sunt în Miraflores şi călătoresc spre Surco (cartiere din Lima). Şi că iară o să mă cert cu peruanu care ar trebui să mă aştepte şi, de fapt, întotdeauna întârzie.

Fac un pas şi sunt pe Calea Victoriei, la pasul următor mă aflu pe Larco, mai fac unul şi mă întorc în Drumul Taberei, încă unu şi sunt în Barranco…

ANZII

Am ajuns eu în Anzi. Pam pam. Primul şoc: n-am văzut niciun brad. În schimb era plin de păduri de eucalipt. În loc de stejari, am văzut doar cactuşi uneori înalţi şi de zece metri. Şocul doi: o tarantulă. Mare cam cât palma mergea aşa agale cu mine pe cărare. M-am minunat eu acolo, dar peruanu de lângă mine a zis să am grijă pe unde pun picioarele că s-ar putea să am norocul să deranjez din sista zilnică văduva neagră- cel mai veninos păianjen din lume.

Dacă tarantula era un monstruleţ din care ieşeau multe picioruşe, bâââr…le şi simt pe piele, văduva neagră este mare cam cât un păianjen normal şi are picăţele roşii pe ea. Tarantula muşcă numai dacă o superi mult timp, adică o gâdili pe burtă, o înghionteşti, o freci la cap, văduva este puţin frustrată şi nu are nevoie de multe impulsuri ca să învenineze mortal tot ce mişcă în jur. De…văduvă.

Înainte să ajung la şocul trei, tot peruanu de lângă mine a zis să am grijă la planta cu ţepi pe care tocmai voiam să o mângâi afectuos. Era o plantă afrodiziacă. Aşa că, oricât aş fi vrut eu să încerc senzaţii noi, am trecut fluierând a pagubă mai departe. La peste 4.000 de metri înălţime nu îmi mai trebuia nimic, nici măcar dragoste. Răul de altitudine deja se prezentase şi am vrut n-am vrut a trebuit să îl primesc. Cu greu m-am stăpânit, apoi, să nu adorm instantaneu sau să nu borăsc. Tot instantaneu.

Dar, na, mă bucuram că fac andinism de data asta (şi nu alpinism ca de obicei) şi am ascultat atentă în jur. Ciripituri de vrăbiuţe credeţi că am auzit? Neeee… triluri. Triluri de papagali peste tot şi din când în când câte o pumă. Speram să nu fie în căutare de vânat.

Huascaran– 6768 m- cel mai înalt vârf din Anzii peruani

Lininuţa aia care taie munţii e o cărare. Nu vreţi să ştiţi cu câtă adrenalină m-am întâlnit pe ea.

Ruinele de la Pisac pe Valea Sacră, în drum spre Machu Picchu

JUNGLA AMAZONIANĂ

Primulul meu impuls când am ajuns în jungla amazoniană a fost să îmi scrijelesc numele pe un copac. Până la urmă nu am făcut decât să dansez în jurul lui. Apoi, după ce m-am calmat, am început să-i spun povestea vieţii mele şi am aşteptat să mi-o spună şi el pe a lui.

Jungla amazoniană este despre râuri cu atribute total diferite de râurile pe care le ştim noi, este despre arbori vrăjiţi şi, mai ales, este despre oameni. Toate poveştile cu jungla au detalii magico-mistice, aşa că nu râdeţi, nu vă speriaţi, ci încercaţi să înţelegeţi că luma ce urmează a fi prezentată se ghidează după cu totul alte coordonate decât cele cu care suntem noi obişnuiţi.

Râul

Prima poză este făcută în Iquitos, cel mai mare port amazonian din Peru.

Următoarele poze, ilustrează o piaţă pe Amazon. Aici vin locuitorii amazonieni ca să cumpere peşte.

În ultima poză, apele maronii, tulburi sunt Amazonul, cele mai închise la culoare sunt cele ale unui afluent. Ele nu se unesc de-a lungul multor kilometri din cauza densităţilor diferite.

Arborii

Un arbore amazonian este mult mai mult decât un simplu arbore. Băştinaşii îi consideră sacri pe cei mai mulţi dintre ei. De exemplu, Lupuna, arborele care se ciocăneşte ca să aducă ploaia este centrul societăţii amazoniene. La rădăcina lui gigantică se aduc ofrande zeilor şi se sărbătoreşte fiecare moment important al anului.

Pentru tribul shipibo-conibo toate plantele şi animalele au spiritul lor şi comunică între ele, dar şi cu oamenii care ştiu să le asculte.

De aceea am văzut bătrâni care vorbeau cu florile sau se speriau de animale care anunţau accidente. Căci florile nu doar miros frumos, dar au şi puteri care vindecă. De cele mai multe ori îi ajută pe oameni să îşi cunoască şi să îşi însănătoşască spiritul şi trupul. Ayahuasca este cea mai cunoscută dintre plantele amazoniene. Indigenii spun că lumea noastră este un substitut al lumii ayauascăi care, de fapt, este lumea cea reală.

Oamenii

Indigenii shipibo-conibo trăiesc în clanuri. În jurul caselor-maloca se desfăşoară toată activitatea lor. Maloca în care am trăit eu avea peste 100 de persoane, dar majoritatea maloca adăpostesc în jur de 15 persoane.

Cei mai bătrâni trăiesc în mijloc, restul pe laturi. Dorm pe jos, singurul confort pe care şi-l permit este să îşi confectioneze din când în când câte un hamac din liane. Datorita acestei organizări în clanuri, jungla amazoniană este populată de mici sătuce sau de simple familii izolate şi, chiar dacă oamenii shipibo-conibo au fost printre primii care au suferit impactul colonizării spaniole, datorită izolării, sunt printre ultimii care îşi păstrează tradiţiile vechi de secole.

Tribul shipibo-conibo este cunoscut pentru obiceiul de a-şi turti capul din dorinţa de a-i da o formă de lună. Este maniera lor de a regăsi un ideal de frumuseţe derivat din modelele divine. Nou-născuţilor li se atasează doua tăblii pe cap. Una pe frunte, cealaltă pe osul occipital, apoi se strâng treptat legăturile până la vârsta de trei luni, moment în care capul copilului are deja altă formă. „Noi avem capul de lună, voi aveţi cap de maimuţe.”

În societatea shipibo, femeia este cea care conduce, în timp ce bărbatul este umil, asculătator şi respectuos. El îşi ia hamacaul din casa părinţilor şi se mută în casa socrilor. În plus mănâncă separat şi nu li se poate adresa direct socrilor săi. Trebuie să le transmită mesaje prin intermediul soţiei.

Viaţa sexuală a indigenilor shipibo începe foarte devreme, astfel că la 25 de ani, indivizii deja sunt consideraţi bătrâni, iar în jurul vârstei de 50 de ani, de obicei, deja au strănepoţi.

Femeile confecţionează coliere, brăţări şi cercei din seminţe din junglă pe care le transportă în satele mai mari unde încearcă să le vândă turiştilor. Când vine anotimpul ploios, unele sate dispar cu totul sub ape, de aceea shipibo se mută în satele mai dezvoltate din apropriere unde, de obicei, fac tot felul de munci mărunte.

UROS- INSULE ÎN DERIVĂ

Tribul Uros trăieşte pe insule plutitoare la graniţa dintre Peru şi Bolivia.

Lumea lor e facută din stuf. Totul, de la casele în care dorm, bărcile în care călătoresc şi până la „pământul” pe care calcă este făcut din totora, plantă arhiprezentă în apele Lacului Titicaca.

La prima vedere, aceste insulele artificiale plutesc haotic în funcţie de direcţia şi intensitatea vântului, par fragile şi iţi dau impresia că se pot scufunda dintr-un moment în altul. Nu îţi face griji, nu este decât o iluzie. Sunt prezente aici de sute de ani şi nu dau semne ca o să dispară vreodată. Sunt insule trainice şi flexibile ca tulpina din care sunt făcute.

PIRAMIDE

Dacă ai inspiraţia să sapi o groapă într-un loc oarecare din Peru, sigur o să găseşti o piramidă sau măcar un melc petrificat. Căci în Peru fiecare sat are ruina lui, propriului mod de a se îmbrăca şi propriile sărbători.

Caral. Cea mai veche asezare de pe tot continentul american (America de S plus America de N). Piramidele de aici sunt surorile mai mici ale piramidelor din Egipt. Le despart numai câteva sute de ani.

Într-un sătuc foarte aproape de situl arheologic am vizitat cea mai sărăcăcioasă biserică pe care am văzut-o vreodată în viaţa mea. Avea o singură icoană. Poate, cea care contează. Tot ceea ce era în jurul ruinelor şi al sătucului avea o anumită poezie. Poezia pe care ar trebuie să o aibă capătul lumii.

PISCUL CEL BĂTRÂN

Când mă gândesc la Machu Picchu, îmi vine în minte o călătorie în care am plecat singură. A fost o adevărată călătorie iniţiatică care a conţinut toate ingredientele din basmele cu Prâslea cel Voinic.

Ca în orice aventură, am avut multe bariere de trecut. Mai întâi de toate, nu vorbeam bine spaniolă, în plus eram femeie şi albă pe deasupra, iar în Peru albii sunt foarte puţini şi de aceea toată lumea încearcă să profite de pe urma lor (încearcă să le fure banii, să îi răpească etc.). Mi-am rupt piciorul într-un sat în mijlocul Anzilor, am rămas fără bani şi am dormit pe bănci, am fost blocată mult timp în sătuce izolate, fără electricitate deoarce autobuzele spre alte locuri erau puţine şi veneau numai din când în când.

Ca întotdeauna, însă, am avut noroc căci am întâlnit oameni care m-au lăsat să dorm în casa lor fără să le dau nimic în schimb, mi-au arătat arborele de cafea şi de avocado, mi-au dat să mănânc banane rupte direct din pom.

Provocarea cea mare a fost când a trebuit să traversez un râu care nu a avut si, probabil, nu va avea niciodată pod. Suspendată în întuneric, în căruciorul pe care îl trăgeam de sfori ca să pot traversa râul ce vuia la 10 metri sub mine, am înţeles că mă aflu pe continentul minunilor. Căci America Latină este locul în care dacă vrei să pleci într-o zi de acasă nu te împiedică absolut nimic. Aici nu există bariere de limbă, iar graniţele sunt doar pe hârtie.

FOTOGRAFII FURATE

Fotografii furate, adică poze făcute în grabă, pe ascuns, câteodată cu teama de a deranja din rutina lor zilnică posibilele personaje ale portretelor mele.

Aceştia sunt bătrânii pe care i-am întâlnit în Anzi, în trenul cu cea mai înaltă traiectorie din lume (după trenul din China), în sătuce pierdute din Peru sau în jungla amazoniană. Şi totuşi, indiferent de loc, de la o vârstă, bătrânii, vor avea mereu înscris pe faţă un anumit zâmbet. Indiferent de starea pe care o trăiesc, schiţat de riduri, acest zâmbet, se întipăreşte involuntar pe faţa lor.

DEŞERT

Mi-ar plăcea să trăiesc toată viaţa cu sentimetul că, pe ascuns, mă priveşte cineva pe care vreau neîncetat să îl impresionez, să îl farmec, să îl fac să se îndrăgostească de mine. Exact ca în momentele în care îmi place un bărbat şi încerc să îl ademenesc, să povestesc lucruri interesante, să fiu şi să acţionez cu o anumită nebunie veselă.

Îmi doresc să nu mai merg pe stradă drept în faţă, în grabă, ci să îi iau de mâini pe trecători, să dansez cu ei şi să le zâmbesc. Adică, mi-ar plăcea să am capacitatea şi deşteptăciunea de a-mi popula viaţa cu cât mai multe poveşti.

Pozele sunt făcute în deşertul peruan, de-a lungul coastei Oceanului Pacific. Îmi place să cred că, oamenii, casele şi locurile pe care le-am fotografiat au simtit pentru un moment că cineva îi priveşte şi, instantaneu, exact în secunda în care treceam eu pe acolo, au devenit mai frumoşi.

COPII

Îmi doresc ca, într-o zi când copiii mei vor avea 12-15 ani, să îi iau de la şcoală şi să îi duc în lume. Mai concret, o perioadă oarecare de timp, să ne plimbăm împreună în jurul pământului fără televizor, fără telefon sau Internet. Toată ziua să le spun basme, să inventăm împreună poveşti sau, poate, doar să semănăm răzoare de ceapă în toate locurile pe unde vom trece şi vom trăi. Să învăţăm limbile satelor de adopţie, începând cu primele silabe din cuvintele care semnifică pâine, trecând apoi la graiurile comportamentelor umane si, de ce nu, la suflete. Şi, în general, să învăţăm împreună să fim creatori, macar în această plimbare.

Numai după o asemenea călătorie, voi fi sigură că le-am arătat copiilor mei toate faţetele vieţii si mai ales, voi fi sigură, ca de acum înainte nu îi va mai condiţiona nimic şi vor ştii să aleaga.

« Older entries