PE CÂMPII

Sunt clişee pozele cu flori?

De un timp mă tot uit la cer.

De un timp în momentele de pauză de la viaţa socială, observ linia orizontului, cum desparte ea două esenţe extrem de diferite. Căci mă tot mir cum de nu am observat până la vârsta asta că pământul şi cerul par a veni din lumi şi galaxii diferite, par a fi făcute din substanţe originare de pe planete complicate şi complexe, dar care nu se intersectează în niciun loc. Parcă nu se potrivesc deloc unul cu celălat.

Sunt clişee pozele cu flori?

Anunțuri

LIVIA 2

LIVIA 1

PĂPĂDIE GLACEE (nu ştiu ce înseamă, ştie Livia)

Păpădiile roşii merită sacrificii.

NOR CU FĂGĂRAŞ

Nor cu munte

Nor cu vale


Nor cu stâncă

Nor cu Moldoveanu


ALUNECĂRI

MOROI

Nu îmi plac oamenii care conceptualizează iubirea, o explică, o împart în etape, o fac franjuri. În anumite momente eu însămi fac parte dintre aceşti indivizi, nu de alta, dar despre iubire am o grămadă de explicaţii logice, clasificări istorice şi o bibliotecoaie plină de cărţi în care iubirea este abordată din diferite perspective şi paradigme. Diferenţa dintre mine şi ăştia care se ţin tare pe poziţii în explicarea iubirii, ei, diferenţa este că eu dacă m-am îndrăgostit s-a dus dracului toată prestenţa şi abordarea mea pragmatico – pedanto – filosofică. Baibai, Violeţica a plecat pe câmpii. Deşi mă pot controla (aşa cum şi sunt obligată să o fac din când în când) mă doare fix în cot de control în momentele acelea. Da, na, eu sunt dependentă de adrenalină, ce să-i facem.

Cel mai trist este că unii dintre noi refuză să se îndrăgostească din diverse motive. De obicei, ăla pe care li se pune pata, nu corespunde unor standarde, are nişte lipsuri, nu se ridică la nivelul aşteptărilor sau, din contră, este prea bun, prea mişto, prea perfect.  Sau, culmea!, prea accesibil. În concluzie, nu contează că există îndrăgosteală, unii dintre noi refuză din start orice experienţă.

Deci nu îmi plac ăştia. Nu îi suport. Şi, în general, le prevăd singurătatea veşnică. Ceea ce şi merită.

Şi i-aş localiza undeva pe la vârsta de 32, 33 de ani. Şi i-aş încadra în regnul masculin, încrengătura care nu doreşte să se adapteze la nou (om nou) şi vrea să găsească ceva care să i se potrivească perfect.

În schimb îmi plac moroii. M-au fascinat dintotdeauna.

HRIBU FERMECAT, MOCIRLA GOTICĂ ŞI BUCOVINENII BEŢIVI

VREMEA INFAMIILOR

Duomne, Augias şi alte infamii este cea mai metaforică, scârboasă, perversă şi surprinzătoare carte pe care am citit-o în ultima decadă. Mamele şi fiii lor sunt principalele personaje în toate cele 6 nuvele. Şi Oedip. Şi Freud. Cu teoriile lui cu tot.

Omu care a scris cartea, un francez necunoscut în România, pe lângă faptul că scrie frumos, ştie se surprindă. E un fel de Cărtărescu care duce până la absurd anumite caracteristici ale personajelor sale. Întâmplarea face ca aceste caracteristici să fie semiperverse şi semiscârboase. Ceea ce face din carte un fel de Sexus- Nexus- Blegus foarte evoluat. Plus că omu le ambalează încântător. Eu dacă aş fi bărbat aş învăţa multe din ea.

UN CÂNTEC

Tot ce a primit a fost un cântec. Asta a făcut-o să se entuziasmeze căci abia aştepta să vadă ce zic versurile. Spera să găseacă indicii în ele, vreun cuvânt – cheie, în sfârşit, căuta să decodeze un mesaj. Nu de alta, dar spera ca trecerea ei să fi modificat măcar un pic traiectoria vreunui destin, starea de fapt a vreunei vieţi.

Însă cântecul nu avea versuri. Era doar muzică.

« Older entries Newer entries »