Violeta Neamţu’s Weblog

Şi mă gândeam eu aşa: n-aş putea să fiu niciodată sinceră până la capăt cu o fiinţă atât de supusă cum este marea pentru că nu există necesitatea de a mă mărturisi ca să o am. Ajungi la mare şi nu doar că o găseşti imediat, dar ea vine încontinuu spre tine. În schimb, cu muntele este imperios necesar ca să mă mărturisesc pentru că simt că este singura manieră ca să mi-l apropii.

Muntele nu poate fi localizat prea uşor, marea, în schimb, există într-un perimetru bine definit. Mare este o existenţă foarte materială, poţi să o ţii în palme, poţi să o simţi în profunzime. In schimb, muntele este un ideal fragmentat. Spui munte, dar înţelegi şi creste şi iarbă şi ploaie şi singurătate. Spui mare şi înţelegi aproape aceleaşi fragmente reprezentate în cazul acesta de nisip, scoici, poate, singurătate.

Culmea este că, undeva si cumva, ambele sunt fragmentate în aceleaşi elemente, numai că organizarea acestor elemente este foarte diferită: marea este, se mişcă, vine, pleacă; muntele nu poate fi decât vag pentru că nu poţi să îl ai pe tot dintrodată, este incomplet, imobil şi acaparator, interzis.

La mare sunt mai tot timpul fericită. La munte sunt mai întotdeauna epuizată de alergătura după fericire. Mă voi comporta imatur şi voi zice: la mare mă duc rar pentru că fericirea e bună în doze mici şi intense; la munte mă duc tot timpul pentru că a alerga după un ideal de fericire a devenit stilul meu de viaţă.