Violeta Neamţu’s Weblog

Să luăm cazul fericit în care doi (doar şi numai doi) se ceartă.

– cuvintele – orice şi-ar spune unul altuia, va fi interpretat în mod agresiv de către celălalt.

Cel mai nevinovat cuvânt ( ca de exemplu „înger”), cea mai nevinovată frază, cel mai nevinovat exemplu prin care, de obicei se doreşte justificarea unei reacţii, ce să mai… orice ar articula cele două persoane, va fi interpretat invariabil drept cea mai îngrozitoare chestie care există în univers. Este foarte interesant că nu mai există loc de nuanţe. Cuvintele, situaţiile, reacţiile, poveştile şi amintirile care sunt aduse în discuţie pentru a justifica supărarea sau acţiunile celor doi, nu mai sunt puse în context. Iar contextul, în mod normal, este cel care dă sens şi greutate cuvintelor.

Astfel, fraza: „Îţi aduci aminte când ai propus să ne vedem în barul X? Eu, de fapt, nu voiam să vin acolo,” într-o situaţie normală ar fi rezolvată foarte simplu cam aşa: Draga mea, trebuia să îmi spui motivele pentru care nu voiai să vii acolo.

În timpul unei certe, identific următoarele variante de răspuns:

1) Da, pentru că tu nu vrei să vii niciodată în locurile pe care le propun eu. (Evident că celălalt va protesta împotriva acestei afirmaţii, iar discuţia va devia în direcţii total neaşteptate. Conflictul, bineînţeles, devine şi mai mare).

2) Şi ce avea barul ăla? Iar ai atitudinea aia superioară pe care ai avut-o si anu trecut când (aici se invoca o întâmplare din trecut. Evocarea acestei întâmplări şi concluzia pe care ar trebui să o aducă cu ea, vor fi bineînţeles contestate de celălalt. Iar discuţia o ia razna.) Plus că evocarea este şi ea formată din cuvinte şi cuvinte care, de asemenea, în condiţii de nervi, pot constitui cuţite înfipte în mândria celuilalt. În cazul nostru, cuvântul „superior” ar putea constitui un astfel de cuvânt.

3) Păi dacă nu voiai să vii, nu trebuia să vii. (Olalala ce iese de aici: că nu îţi pasă de mine, egoistule, nu te interesează ce simt, observ că nici nu contează faptul că m-am sacrificat şi că am venit…. Şi, printre aceste cuvinte, nu-i aşa că observaţi cuvintele-arme? Pe care, bineînţeles, celălalt le va folosi pentru a ataca mai departe).

Şi, mă rog, variantele de răspuns ar putea continua forevăr.

– atitudinile – aproape întotdeauna cei doi se apără. Şi contraatacă. Orice frază va fi emisă, va deveni automat baza unei lungi justificări pentru anumite atitudini/acte/reacţii. Nu ştiu cum dracu se întâmplă, dar justificările astea se transformă în contraatacuri (în special partenerul de ceartă le percepe aşa. De aceea, el va simţi nevoia să se apere şi să contraatace).

Din când în când, unul dintre certăreţi se trezeşte puţin la realitate şi vrea să oprească conflictul, uneori îşi asumă chestii pe care consideră cu nu le-a făcut din dorinţa de a-l face pe celălalt să se oprească din cearta. Nu va reuşi nimic cu această strategie. Deoarece, imediat va întrezări cuvintele-armă, acuzatoare şi, deci, va trece rapid la justificare/atac/contraatac.

– rolurile – enorm de interesant este că rolurile se schimbă progresiv. Astfel, atacatorul atacă şi atacă din toate părţile, dar după cum spuneam mai sus, cuvintele sunt scoase din context (nu sunt sigură, dar cred că la nervi asta se întâmplă absolut întotdeauna) şi, astfel, devin pretext pentru ca apărarea să treacă la atac. Nervii cresc, atacurile se înmulţesc, nimeni nu se mai apără decât atacând.

– rezultatul – bătăi, crime, desăpărţiri, uri, nu vreau să te mai văd în veci! Glumesc. Un pic.

E interesant că indiferent de haichiuul celor care se ceartă, indiferent de educaţie, de valori, de profesii etc. certurile vor păstra întotdeauna caracteristicile pe care am încercat să le schiţez mai sus. Ăştia mai educaţii, probabil, nu îşi vor da în cap, dar vor face greşeala de a scoate cuvintele din context, de a vedea cuvinte-arme în pledoaria celuilalt etc. Nu ştiu cum naiba se întâmplă, dar şi cele mai iubite fiinţe ale noastre, devin pentru câteva secunde duşmani de care ne apărăm şi pe care dorim să îi doborâm. Mă rog, ale dracului instincte!