SPIRIDUŞI

Dacă eu zic: uite un spiriduş în iarbă. Iar tu mă crezi. Şi chiar dacă te prefaci, intri vesel în joc şi începem amândoi să ne conversăm cu spiridişul din iarbă.

Când un spiriduş există cu adevărat? Când există în realitate sau când doi oameni se conversează veseli în iarbă? Cu el.

Anunțuri

ROMANTICISME

Le zic celor din jur: „De ieri m-am hotărât să fiu romantică! Spune-mi ceva romantic!”

Livia: Uite ce floare frumoasă are sconcsul ăla.

VREAU SĂ TE PUP PE FAŢĂ

… Şi dintr-o dată apare Viorel, 78 de ani, din Făgaraş. Tocmai se întorcea de la pescuit. Eram singurele fiinţe vii în canicula de cod roşu care se întindea de la un capăt al ţării la celălalt (plus o tantii care trăgea cu ochii prin fereastra gării). Şi ne-am pus să discutăm. Despre una, despre alta. (El avea porniri pilduitoare, căci de la o vârstă, oamenii au impresia că bătrâneţea îi autentifică să deţină adevărurile brute ale vieţii. Şi, mai ales, bătrâneţea devine singura lor avere pe care vor să o împartă cu toată lumea, în special, cu tinerii. Ar rămâne, probabil, uimiţi că pe noi ne doare în cot de bătrâneţea lor, pe noi nu ne interesează să fim înţelepţi. Pentru noi sfaturile lor sunt praf în vânt, sunt frici, sunt bucurii mici, neimportante. Noi căutăm altceva. ) Ne împrieteneam, deci. Ne asumam fiecare rolul în relaţia abia înfiripată.

În trenul în care ne-am urcat amândoi (uneori nu ai altă posibilitate, oricât de mult ţi-ai dori să laşi dracului trenul să se ducă cu tot ceea ce ţine de el, cu toate fiinţele vii din el, e, aia e… nu ai de ales, e musai să te urci mereu în acelaşi tren. Şi de fapt, că pui pasul pe scară şi te arunci în sus în tren, e ca o veşnică declaraţie de dragoste pentru tine însuţi). În tren, deci, moşu a scos o sticlă de ţuică cu aromă vagă de zmeură şi un pet plin cu vin adevărat, făcut de el. Şi ne-am pus amândoi să bem.

Din când în când, tataie se uita aşa adânc în ochii mei şi îmi făcea declaraţii că ce frumoasă sunt, că răpitoarea răpitoarelor (eu eram după zile bune de nespălat, aveam freza pleoştită, obrajii roşii de la soare, dinţii nespălaţi şi, în general, puţeam de la o poştă. Moşu, în schimb, mirosea a mir. Mir. Mir. Halucinant mir.) Că ce chip blând şi înţelegător am, mai zicea el, iar eu mă uitam pe geam în timp ce el îmi întindea ba sticla de vin, ba pe aia de ţuică zmeurată.

Vreau să te pup pe faţă! Şi în secunda următoare, înainte ca eu să decriptez aceste cuvinte simple, spuse cu pasiune de moş, trenul a intrat într-un tunel lung şi întunecat. El mă strângea tare de antebraţ, eu mă chircisem toată şi îmi urlam în cap: „să vezi  că moşul sare să mă pupe, să vezi că sare să mă pupe”. Da n-a sărit, semn că nu era un animal incotrolabil, ci doar o fiinţă sinceră, obişnuită să comunice clar lucrurile pe care şi le doreşte.

După ce trenul a ieşit din tunel, Viorel s-a uitat în ochii mei, mi-a dat drumul la încheietura mâinii şi mi-a zis: auzi, tu ai tensiunea cam mică… de la o vârstă… doamne fereşte!

Mă rog, e doar vina mea. Căci de un timp sunt ca un magnet pentru făpturile promiscue, porno-eroticizate.

VREMEA INFAMIILOR

Duomne, Augias şi alte infamii este cea mai metaforică, scârboasă, perversă şi surprinzătoare carte pe care am citit-o în ultima decadă. Mamele şi fiii lor sunt principalele personaje în toate cele 6 nuvele. Şi Oedip. Şi Freud. Cu teoriile lui cu tot.

Omu care a scris cartea, un francez necunoscut în România, pe lângă faptul că scrie frumos, ştie se surprindă. E un fel de Cărtărescu care duce până la absurd anumite caracteristici ale personajelor sale. Întâmplarea face ca aceste caracteristici să fie semiperverse şi semiscârboase. Ceea ce face din carte un fel de Sexus- Nexus- Blegus foarte evoluat. Plus că omu le ambalează încântător. Eu dacă aş fi bărbat aş învăţa multe din ea.

UN CÂNTEC

Tot ce a primit a fost un cântec. Asta a făcut-o să se entuziasmeze căci abia aştepta să vadă ce zic versurile. Spera să găseacă indicii în ele, vreun cuvânt – cheie, în sfârşit, căuta să decodeze un mesaj. Nu de alta, dar spera ca trecerea ei să fi modificat măcar un pic traiectoria vreunui destin, starea de fapt a vreunei vieţi.

Însă cântecul nu avea versuri. Era doar muzică.

ELOGIUL TOCURILOR

Ca să fii stilată, sofisticată, dorită, ce să mai femeia visurilor tuturor bărbaţilor, este musai să porţi tocuri cât mai înalte. Aşa se postulează în revistele pentru femei în care, efectiv, se aduc elogii pantofilor cu toc. Să înţeleg că tocurile sunt cheia succesului? Chiar este musai musai să port tocuri că să fiu interesantă în ochii unui bărbat??? Mă rog, nu despre gusturi vreau să discut acum. Că băbaţii sunt sadici şi, deci, înnebuniţi după femeile care îşi torturează picioarele, am observat. Şi încă de mult.

Despre inventarea tocurilor aş vrea să adug ceva: aţi privit vreodată o pereche de pantofi cu toc ca şi cum nu aţi mai fi văzut aşa ceva niciodată în viaţa vieţii??? Ia să faceţi exerciţiu ăsta. Mai ales cu încălţămintea accesorizată cu tocuri cui (n.a. pentru bărbaţii neobişnuiţi cu terminologiile sofisticate: tocurile cui sunt acele tocuri subţiri cât un cui şi înalte cât un piron. Avertisement! A se consulta bibliografia de specialitate care vizează diferenţa dintre tocul de scris şi tocul pantofilor).

După părerea mea tocurile sunt ceva extraterestru. Sunt incredibile şi megadiferite de tocurile pentru bărbaţi. Eu cred că mintea care le-a născocit a avut o sclipire diabolică, dacă nu un foc de artificii de sclipiri diabolice.

MOŞ CRĂCIUN ŞI LIBERTARIENII

Să va zic ce am aflat eu nou despre Moş Crăciun.

Un antropolog care a studiat schimburile economice în diferite societăţi  a scris şi despre gestul de a dărui. El demonstrează cu argumente, cu lalala că oamenii nu au nevoie de vreo ocazie anume pentru a face cadouri celor din jur. În ciuda faptului că, de exemplu, Crăciunul şi-a pierdut o parte semnificativă dintre simbolurile caracteristice, iar în zilele noastre a devenit mai mult un motiv de marketing, oamenii au continuat să dăruiască obiecte celor din jurul lor.

Moş Crăciun este un simbol dezvoltat (dacă nu chiar inventat) de Coca-Cola în urmă cu aproximativ 80 de ani. În ceea ce mă priveşte, protestez împotriva magazinelor sclipicioase-superficialicioase din preajma Crăciunului, dau ochii peste cap când primesc mesaje clişeu cu ocazia Naşterii Domnului şi, în general, nu mai cred în Moş Crăciun. Cu toate acestea, nu am încetat niciodată să fac cadouri. De cele mai multe ori cu plăcere. Şi, uneori, fără ocazii speciale. Nu-i aşa că şi vouă vi se întâmplă la fel?

Antropologul despre care vorbeam la începutul postului spune că, de fapt, există un impuls în noi (poate chiar una dintre valorile pe care s-a fundamentat societatea noastră) care ne împinge să facem cadouri. Si că, în general, nu avem nevoie de pretexte pentru a dărui. Iar ecuaţia cerere – ofertă – profit este doar o invenţie a timpurilor moderne, iar raţionalizarea actului economic o tâmpenie pe care mi-e greu să o contrazic în vremurile astea când mai ales noi românii ne aflăm în cursa de 100 m viteză după bani, joburi bune şi alte chestii din care ar trebui să se lăbărţeze bunăstarea. Dar despre asta nu vreau să zic mai multe căci prietenii liberali – libertarieni abia aşteaptă să mă atace şi să îmi strige că sunt comunistă. Când eu, de fapt, destest cam orice sistem economico-politic inventat până la ora actuală.

Şi, nu, nu m-a bătut soarele în cap (aşa cum au sugerat colegii de biroi referindu-se la faptul că scriu despre Moş Crăciun când canicula se întinde galeş de la un capăt al ţării la celălalt), dar mi se pare uimitor că la vârsta mea încă mai aflu lucruri noi despre Moş Crăciun .

CEARTA – SCURTĂ PREZENTARE

Să luăm cazul fericit în care doi (doar şi numai doi) se ceartă.

cuvintele – orice şi-ar spune unul altuia, va fi interpretat în mod agresiv de către celălalt.

Cel mai nevinovat cuvânt ( ca de exemplu „înger”), cea mai nevinovată frază, cel mai nevinovat exemplu prin care, de obicei se doreşte justificarea unei reacţii, ce să mai… orice ar articula cele două persoane, va fi interpretat invariabil drept cea mai îngrozitoare chestie care există în univers. Este foarte interesant că nu mai există loc de nuanţe. Cuvintele, situaţiile, reacţiile, poveştile şi amintirile care sunt aduse în discuţie pentru a justifica supărarea sau acţiunile celor doi, nu mai sunt puse în context. Iar contextul, în mod normal, este cel care dă sens şi greutate cuvintelor.

Astfel, fraza: „Îţi aduci aminte când ai propus să ne vedem în barul X? Eu, de fapt, nu voiam să vin acolo,” într-o situaţie normală ar fi rezolvată foarte simplu cam aşa: Draga mea, trebuia să îmi spui motivele pentru care nu voiai să vii acolo.

În timpul unei certe, identific următoarele variante de răspuns:

1) Da, pentru că tu nu vrei să vii niciodată în locurile pe care le propun eu. (Evident că celălalt va protesta împotriva acestei afirmaţii, iar discuţia va devia în direcţii total neaşteptate. Conflictul, bineînţeles, devine şi mai mare).

2) Şi ce avea barul ăla? Iar ai atitudinea aia superioară pe care ai avut-o si anu trecut când (aici se invoca o întâmplare din trecut. Evocarea acestei întâmplări şi concluzia pe care ar trebui să o aducă cu ea, vor fi bineînţeles contestate de celălalt. Iar discuţia o ia razna.) Plus că evocarea este şi ea formată din cuvinte şi cuvinte care, de asemenea, în condiţii de nervi, pot constitui cuţite înfipte în mândria celuilalt. În cazul nostru, cuvântul „superior” ar putea constitui un astfel de cuvânt.

3) Păi dacă nu voiai să vii, nu trebuia să vii. (Olalala ce iese de aici: că nu îţi pasă de mine, egoistule, nu te interesează ce simt, observ că nici nu contează faptul că m-am sacrificat şi că am venit…. Şi, printre aceste cuvinte, nu-i aşa că observaţi cuvintele-arme? Pe care, bineînţeles, celălalt le va folosi pentru a ataca mai departe).

Şi, mă rog, variantele de răspuns ar putea continua forevăr.

atitudinile – aproape întotdeauna cei doi se apără. Şi contraatacă. Orice frază va fi emisă, va deveni automat baza unei lungi justificări pentru anumite atitudini/acte/reacţii. Nu ştiu cum dracu se întâmplă, dar justificările astea se transformă în contraatacuri (în special partenerul de ceartă le percepe aşa. De aceea, el va simţi nevoia să se apere şi să contraatace).

Din când în când, unul dintre certăreţi se trezeşte puţin la realitate şi vrea să oprească conflictul, uneori îşi asumă chestii pe care consideră cu nu le-a făcut din dorinţa de a-l face pe celălalt să se oprească din cearta. Nu va reuşi nimic cu această strategie. Deoarece, imediat va întrezări cuvintele-armă, acuzatoare şi, deci, va trece rapid la justificare/atac/contraatac.

rolurile – enorm de interesant este că rolurile se schimbă progresiv. Astfel, atacatorul atacă şi atacă din toate părţile, dar după cum spuneam mai sus, cuvintele sunt scoase din context (nu sunt sigură, dar cred că la nervi asta se întâmplă absolut întotdeauna) şi, astfel, devin pretext pentru ca apărarea să treacă la atac. Nervii cresc, atacurile se înmulţesc, nimeni nu se mai apără decât atacând.

rezultatul – bătăi, crime, desăpărţiri, uri, nu vreau să te mai văd în veci! Glumesc. Un pic.

E interesant că indiferent de haichiuul celor care se ceartă, indiferent de educaţie, de valori, de profesii etc. certurile vor păstra întotdeauna caracteristicile pe care am încercat să le schiţez mai sus. Ăştia mai educaţii, probabil, nu îşi vor da în cap, dar vor face greşeala de a scoate cuvintele din context, de a vedea cuvinte-arme în pledoaria celuilalt etc. Nu ştiu cum naiba se întâmplă, dar şi cele mai iubite fiinţe ale noastre, devin pentru câteva secunde duşmani de care ne apărăm şi pe care dorim să îi doborâm. Mă rog, ale dracului instincte!

MEGA

vio (5/29/2010 6:47:50 PM): tocmai mi-am dat seama ca mi-a expirat valabilitatea cartelei si nu pot sa rasp la mesaj

vio (5/29/2010 6:47:58 PM): azi sunt mega semiderutata

vio (5/29/2010 6:48:09 PM): ca sa vorbesc ca mega tinerii de aseara

vio (5/29/2010 6:48:24 PM): aproape toti nascuti in mega anul 1989

vio (5/29/2010 6:48:56 PM): astfel ca am avut mega probleme ca sa ii inteleg. cu toate astea erau mega deschisi si mega simpatici

vio (5/29/2010 6:49:37 PM): asa cu nu prea am mega chef sa ies din casa. de aceea ti-as face o super mega mega propunere

vio (5/29/2010 6:49:59 PM): si anume: sa vii pe la mine la un mega plus plus ceai

vio (5/29/2010 6:50:12 PM): la o discutie mega filosofica, la o intamplare, un mega chelcăşoz

vio (5/29/2010 6:50:13 PM): aaa…si vezi ca e mega ploaie afara, iar sorokin e mega misto din anumite puncte de vedere.

CĂRŢILE CA SECTE

Acum câţiva ani am citit Particulele elementare. Reacţie? Am făcut-o cadou multora dintre bărbaţii din jurul meu. Reacţia lor? Lăv forevăr.

Acum vreo doi ani am citit Sexul cireşilor? Reacţie? Am primit-o aproximativ 15 femei din jurul meu. Reacţia lor? S-a format o mică sectă …

Mai am 50 de pagini din Eleganţa ariciului. Cred că am găsit, în sfârşit, cartea care îi va mulţumi şi pe cei de sex feminin şi pe cei de sex masculin.

Cred că o carte bună ar trebui să aibă o singură calitate esenţială: cititorul ei să simtă nevoie să o dăruiască tuturor celor din jurul lui.

« Older entries