Violeta Neamţu’s Weblog

Prietenele mele au simţit că mă pierd. Adică mă aflam într-un proces în care eu începusem să nu mai fiu eu. Şi prietenele mele au mirosit asta. Fiecare cum a putut, fiecare cum a ştiut, că eu nu am spus nimic.

Bogdana (soră’mea) s-a enervat de vreo câteva ori. Mi-a semnalat că ceva nu e în regulă. Apoi s-a resemnat şi m-a lăsat în pace. Şi, în general, era tristă din cauza mea.

Cornuleţ a fost enorm de supărată. A făcut crize. Aproape îi venea să mă bată. Dar mi-a scris lucruri frumoase în momentul în care aveam impresia că tot ceea ce trezesc în oameni ţine de urât, de nesiguranţă şi dezechilibru.

Livia s-a băgat în viaţa mea. Are verde să facă asta. E o regulă nescrisă între noi. Apoi mi-a spus lucruri frumoase care, în principiu, se învârteau în jurul faptului că noi două suntem foarte diferite, dar că ea nu ar încerca niciodată să schimbe nimic în mine.

Cristicristhian a început să vorbească despre frumuseţi când hodoronc-tronc i-am zis să facă asta. Mi-a făcut complimente când nici nu voia, nici nu simţea. Dar eu de asta aveam nevoie atunci. Şi el s-a conformat.

Iulia a fost reticentă mereu. Orice i-aş fi spus, ea a avut libertatea de a fi reticentă mereu.

Roxana a fost singura care a avut încredre totală în mine. Ea s-a bucurat.

Dragii mei de vreo două zile mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară. Am şi un argument suprem prin care îmi susţin această afirmaţie.

Aseară, m-am întâlnit cu un personaj, din întâmplare, la lifturi. M-am bucurat atât de mult de tot ceea ce mă înconjura încât am luat personajul în braţe şi l-am strâns cu pasiune, murmurând cuvinte duioase de alint. De atâta euforie nu am mai urcat cu liftu şi m-am dus să mă plimb cu el, pe unde voia el.

Acest personaj se numeşte Ciprian. Deci cel puţin mie mi-e extrem de clar că mă aflu la un stadiu extrem de bucurie extremă şi euforie extremă. Vouă nu vă e clar?

Am ajuns în curtea unei fabrici. Se întâmplase să fie aşezată în faţa paşilor mei. Am perceput vag doi dulăi, mari cam cât doi viţeluşi. Mârâiau.

Am mers înainte fără să le dau prea multă importanţă condusă fiind de propriii paşi. În mintea şi în inima mea altceva era important la ora respectivă. Prin surprindere şi foarte rapid, câinii au venit alergând spre mine. În câteva secunde au fost la un sfert de metru în faţa mea.

Nu am avut timp să gândesc sau altceva. Doar am urlat la ei cât am putut de tare şi m-am dat şi mai aproape de ei. Şi le-am tot zis la înjurături, probabil, vreun minut. Ei au lătrat constant şi aveau spume la gură, iar distanţa dintre noi se micşora din ce în ce mai mult. Aproape ne atingeam.

Apoi au plecat mârâind şi s-au aşezat în locul din care veniseră.

Fuga…fuga nu m-a caracterizat niciodată. Nici măcar când eram mică şi mă băteam cu băieţii mai mari. Era evident c ă nu am nicio şansă în faţa lor şi  ştiam că, în general, ceilalţi copii mai mici împărţeau palme când victima lor nu era atentă după care fugeau de rupeau pământul. Cu toate acestea, eu nu am fugit niciodată. Preferam să îmi iau palme pentru că nici măcar nu mă gândeam că ar trebui să fug.

Nu ştiu cum e să fugi din faţa situaţiilor din care ai toate şansele să ieşi înjumătăţit. Ceea ce ştiu este că dacă astăzi aş fi fugit, câinii ăia m-ar fi făcut terci.

Şi pe undeva, ceva îmi spune că orice fugă din orice situaţie în faţa căreia eşti pus, lasă semne adânci în tine. Aşa cam ca muşcăturile de câine. Într-un fel sau altul cel care fuge, va purta cu el pentru totdeauna toate fugile lui. Aceastea îi vor hibridiza caracterul.

Leităr apdeit: Este evident că am avut noroc. Dar ceea ce mă reprezintă 100% şi nu a dat greş niciodată în ceea ce mă priveşte este deviza: “Norocul surâde întodeauna celor curajoşi”.

Expresia din titlu a emis-o Gabi. În contextul în care a zis-o, pe mine m-a luat instantaneu un râs isteric. Cum? Nu ştiţi cine e Gabi? Să vă zic.

Aseară Gabi s-a prezentat cu cioc.

În general, îl consideram rigid şi închistat în teoriile lui filozofico-pragmatice. Plus că avea obiceiul de a poza continuu. Aşa mi se părea mie.

Dar aseară Gabi a fost uman. Îmi place să cred că a simţit că am nevoie să fiu tratată uman. Dar cel mai mult îmi place să cred că el chiar a devenit mai uman.

Şi astfel mi-am dat seama că, în modul cel mai natural posibil, mă bucuram pur şi simplu că există. Că, în sfârşit, am descoperit un om de a cărui existenţă să mă bucur pur şi simplu. O dorinţă mare de-a mea în ultimul timp.

Moment: pe o stradă, un chitarist-cerşetor cânta: Un pot să zbooooor nu pot să mooooor şi ce greu îmi e mie şi ţie uuuuşooooor….Instantaneu am început să cânt şi eu. Şi zâmbeam. Gabi îmi vorbea despre paradigme. Şi zâmbea.

Şi, în general, ne era bine şi frig.

…să te aşezi, în metroi, lângă o doamnă care plânge sau lângă o doamnă care citeşte o cărticică religioasă?

Doamna care plânge vorbeşte cu un bărbat. După gesturile de afecţiune şi după timbrul vocii lui când îi ţine discursul de liniştire, sigur este soţul doamnei. Sau măcar amantul.

Doamna cu cărticica religioasă este foarte concentrată şi murmură, semn că se străduieşte din răsputeri să înţeleagă ceea ce citeşte.

Doamna care plânge este îmbrăcată cu o geacă neagră de vinilin şi nu are geantă.

Doamna cu cărticica şi-a aşezat geaca ei de vinilin pe propriile picioare, peste care a mai pus o plasă de plastic alb cu roşu, geanta şi mâinile. Cele care ţin cartea.

Ce alegi?