Violeta Neamţu’s Weblog

Azi am vrut să scriu despre oamenii cărora viaţa li se întâmplă pur şi simplu şi despre oamenii care provoacă viaţa pur şi simplu. Explicaţia mea, însă, nu are logică dacă o scriu… Dar e foarte interesant ce am de spus.

Apoi am vrut să scriu despre ce am înţeles despre singurătate. Subiectul nu era aşa monoton cum pare la prima vedere. Aş fi făcut nişte speculaţii extrem de curioase şi de originale.

Apoi am vrut să scriu despre cum m-am simţit aseară. Iar reflecţiile ar fi fost neobişnuit de noi şi de provocatoare. Şi ar fi reuşit, încă o dată, să îmi ascundă adevărata stare de spirit.

Apoi am vrut să vorbesc despre Irlanda. Însă există o gramadă de lucruri care nu pot fi povestite  în totalitate. Unele pentru că sunt prea filosofice, altele pentru că sunt prea lumeşti. Depinde. Poveste despre Irlanda, însă, ar fi fost un deliciu.

Apoi, am vrut să împărtăşesc descoperirea pe care am făcut-o. Descoperire care mi-a revoluţionat viaţa şi, pun pariu, că ar mai fi răvăşit vreo câteva destine.

Apoi am vrut să spun tuturor lucrul extrem de important pe care l-am învăţat şi, de asemenea, să filosofez despre învăţare. Astfel, cu toţii am mai fi învăţat câte ceva.

Apoi am vrut să spun o poveste comică şi sexoasă. Care m-a făcut să mai înţeleg nişte lucruri despre mine şi care sigur ar mai fi rupt nişte prejudecăţi şi bariere prin mintea unora.

Apoi am vrut să postez o întâmplare din copilărie şi să pun şi nişte poze cu familia mea. Şi să vorbesc despre mecanismul pe care îl generează membrii unei familii.

Apoi am vrut să le scriu ceva tuturor celor cu care m-au căutat în perioada în care am fost în Irlanda. Ceva foarte important pentru fiecare.

Mai sunt şi despărţirile care se încheie cu un sărut pe mână. Întotdeauna locul este sinistru şi întotdeauna miroase a ceară arsă. Şi absolut întotdeauna cineva plânge. Şi nu este cel a cărui mână este sărutată.

Cunoaşte cineva vreun chinez înfometat şi lipsit de prejudecăţi? Să vă povestesc.

Duomne, eu şi colegele mele de apartament suntem foarte fericite. Când avem bărbat în casă. Uneori, mai vine câte unul pe la mine, alteori, pe le celelalte. De foarte multe ori vine acelaşi pe la toate. E un prieten comun, la ce vă gândeaţi?!

De vreo săptămână, pentru că cineva acolo sus ne iubeşte, ne-a trimis pe post de cadoi un stol întreg de bărbaţi. Evident, ei nu sunt nici pe departe bărbaţii visurile noastre. Astfel că noi i-am denumit de comun acord, gândaci. Dar NU sunt gândaci de bucătărie. Pe cuvânt.

Sunt mari cam cât două falange de la deştiul arătător, sunt jucăuşi şi, mai ales, sunt campioni la alergatura în viteză.

E, acu imaginaţi-vă patru muieri sărind într-un picior sau plonjând direct în propriile paturi, dintr-o singură mişcare atunci când câte o goangă din asta are ideea strălucită să traverseze podeaua exact când traverseaza şi muierile. Plus că totul se petrece pe fundalul unor zbierături/urlete/chirăituri absolut disperate. O plăcere continuă.

De aia zic, cunoaşte cineva vreun chinez înfometat şi lipsit de prejudecăţi?